Sau cand bucuria ucide.
Din totdeauna,am sustinut ca atata vreme cat esti viu sa te manifesti in toata plenitudinea puterilor tale,deci sa nu-ti mimezi propria viata si sa-ti duci crucea cu demnitate, onoare si mai ales cu consecventa,de la inceput,pana la tristul si inevitabilul sfarsit.
Asa ca,in primele zile ale acestei luni,dupa 30 de ani,mi s-a oferit minunatul prilej sa ma reantalnesc cu colegii, impreuna cu care am primit aleasa educatie in cadrul Academieistele,emotii vromuri,vreme,salut,familie,tristete, de Politie,careia nu am contentit sa-i multumesc, mai ales prin respectul fata de juramantul dat ,atunci, cand viata mea a luat o noua si frumoasa intorsatura, dar pe cat de frumoasa pe atat de grea."Per aspera,ad astra",adica pe cai aspre spre stele.
Parca nu ne ajungea timpul sa ne bucuram de momentele reantalnirii,iar emotiile ne inseninasera chipurile brazdate de trecerea vremii si mai ales a vremurilor,dar toti eram, vizibil,extrem de fericiti.
Probabil pentru ca in acest scurt timp al revederii noastre,am fost luati de val si am uitat de noi insine,la un moment dat, bunul meu coleg JEAN,cu un ultim salut, ne-a readus cu picioarele pe pamant,dupa care a plecat definitiv si ne-a lasat inmarmuriti,in fata familiei sale,trista,singura si speriata.
Evident ca aceasta trecere de la marea bucurie ,la nemarginita tristete, generata de evenimentele suprapuse intr-un timp asa de scurt,genereaza oricui confuzie si indemn la reflectie asupra modului in care intelegem sa ne traiam viata si sa o respectam pe a celorlalti.
Multumesc prieteni,multumesc Jeane,respect semnul tau!
Doamne ajuta si pe curand !
