DACA CURGE SANGE, PUTEM FI EROI

Prea tarziu am inteles ca, pe toata perioada Revolutiei, am avut langa mine niste chibiti, figuranti sau chiar tradatori (ii includ aici si pe subordonatii mei), care isi doreau doar privilegii de orice fel si cu orice pret, evident sub protectia mea (ca un acoperis de pipa), eu fiind singurul care isi asumase raspunderea tuturor activitatilor ce presupuneau conducerea administrativa a orasului in aceste conditii de vid de putere si maxima criza politica.

Am avut cumva incredere in acesti asa-zisi oameni de bine, aparent responsabili carora, odihniti si datorita faptului ca nu faceau nimic altceva decat sa observe asemenea celor din tribune, de prea multe ori mintea le-a fatat adevarati monstri care, doar datorita inspiratiei mele de moment, nu au dus la curgeri de sange si la noi, asa cum s-a intamplat la Sibiu (si-n tara).

Aici, dupa stirea mea, sefii mei au abandonat conducerea efectivelor Politiei si s-au retras intr-o celula de criza formata la sediul Securitatii, sub comanda Inspectorului sef care era activist de securitate. Pe fondul lipsei comenzii competente, un anumit sef de la municipiu, dand dovada de o mare prostie, a dispus ca o patrula auto formata din trei cadre sa se deplaseze in Piata Mica din Sibiu si sa disperseze o grupare de manifestanti. Acest gest care a iritat multimea a fost si gestul care a declansat infernul.

Puhoiul de manifestanti a invadat sediul Politiei in care colegii mei erau echipati in tinuta de serviciu, foarte 'greu' asadar de reperat, si care nu au ripostat (adica nu s-au aparat), cu toate ca aveau dreptul sa o faca si puteau, avand in vedere dotarea asa cum era ea. In aceste conditii, cea mai mare parte dintre ei s-a predat iar la dispozitia manifestantilor a ajuns armamentul din dotare -pistolele Carpati cu munitie.

Altii au ales sa fuga unde au vazut cu ochii (va imaginati disperarea care ii stapanea), iar cei care au  incercat sa se refugieze cerand protectia militarilor de la U.M.1512 de vis a vis au sfarsit ciuruiti de cartusele acestor criminali care, cu mainile manjite de sangele nevinovat al colegilor mei, si-au scris mai tarziu cererile pentru a deveni eroi. Acestea au fost primite cu bratele deschise si promovate cu maxim cinism de catre autoritati, dupa modelul soldatilor sovietici care ne-au subjugat prin eliberare.

Apoi macelul s-a extins si aceiasi revolutionari care au jefuit totul in calea lor au primit, pe baza buletinului de identitate, armament si munitie aferenta, pe langa cele pe care le-au furat. Culmea este ca urmarile sunt scrise si elogiate tot de catre acestia, evident fara sa aminteasca vinovatii, care, spun tot ei, NU EXISTA, evitand sa se uite in oglinda.

Nici eu nu am fost scutit de masinatiuni care puteau sa ma transforme in criminal din culpa, daca as fi reactionat fara control, asemenea modelului sibian. Astfel, nu e de mirare ca acesti chibiti s-au infuriat teribil si justificat cumva, avand in vedere ca ei imi cereau sa fiu de acord :

-sa taiem puii de la Avicola si vacile de la IAS pe care sa-i facem carnati si cremvursti si sa-i mancam;

-sa-l arestez pe directorul de la Sere si pe alte persoane din oras, care ii incomodau sau, sigur, ii eclipsau;

-sa inarmam populatia, incepand cu ei;

-sa nu reactionez cand incercau sa instraineze mobilierul Primariei pentru a-si face unul Crasma, sau sa-si insuseasca diferite produse din ajutoarele primite (tone,nu frimituri), etc,etc...

Nu mi-a fost nici greu si nici usor sa le domolesc pornirile criminale generate mai ales de lacomie si de gravele carente in educatie, dar consider ca merita povestit modul in care i-am pus la punct atunci cand mi-au cerut sa le predau "lista cu informatorii mei".

Trebuie sa stiti ca in mod voluntar aveam in reteaua informativa proprie mult mai multi informatori si colaboratori decat imi erau necesari pentru a cunoaste la orice ora dinamica situatiei operative de pe raza de competenta (pe foarte multi a trebuit sa-i refuz cu amabilitate, dar pe care i-am pastrat in "rezerva").

In aceasta situatie m-am uitat in ochii revolutionarilor care, prin aceasta solicitare, ranjind, mi-au cerut sa incalc legea cu urmari foarte daunatoare comunitatii pe care o slujeam, i-am refuzat privindu-l in fata tocmai pe un aprig informator cu angajament semnat si mapa in care pastram notele informative furnizate de acesta si care acum era mare revolutionar, si caruia, probabil, ii era teama sa nu piarda si privilegiile date de calitatea de informator. Care va sa zica, pentru acesta tradarea era un mod de a trai "bine".

I-am asigurat ca voi scrie lista care va cuprinde doar numele lor, si nimeni nu ma va putea contrazice, iar dupa aceea o sa-i arunc in ghearele celor care nu figurau inca pe acel tabel iar la final "scapa cine poate", devenind astfel o certitudine faptul ca haosul creat se va lasa sigur cu multe victime.

In acest mod am reusit, fara sa fiu prea constient de acest lucru, sa previn si sa combat faptele provocatoare de victime nevinovate doar pentru simplul motiv ca eram mandru sa-mi fac meseria si doream sa multumesc intregii comunitati pentru ca mi-a oferit aceasta minunata sansa.

In opinia mea, la Sibiu si probabil in aproape toata tara, pe fondul acestei incompetente grave au murit multi oameni nevinovati (evident, toti erau nevinovati), dar oferta de a deveni erou revolutionar cu recompensele aferente a dezvaluit lacomia si egoismul gretos si urat mirositor al multora care s-au inghesuit astfel sa obtina aceste titluri, ajungand sa-si vanda si dramul de demnitate care le mai ramasese. Ma refer aici, evident, la fostii mei colegi, care au cersit diplomele smiorcaindu-se in fata unor impostori si care s-au vandut astfel pentru nu stiu cat, mod in care din asa-zisi agresori au devenit victime si apoi eroi cu acte in regula.RUSINE!

In final, inainte sa se raceasca trupurile celor ucisi, s-au organizat si executat anchete pentru a fi gasiti vinovatii, dar de fapt singurul lucru care s-a reusit in acest mod a fost acoperirea acestora. De aceea cred eu ca nu avem niciun "terorist" dovedit. 


Despre acest cercetari o sa povestesc in curand si pentru a avea o viziune de ansamblu asupra celor relatate in aceasta postare trebuie sa cititi si:

TRADAREA TRADATORILOR;

N-AM CREZUT C-O S-AJUNG CRACIUNUL;

BILANTUL CARIEREI si SUPREMA RECOMPENSA.

publicate pe blogul meu intitulat:

Insubordonatul

Sarbatori fericite!

BILANTUL CARIEREI si SUPREMA RECOMPENSA

Era in data de 22 dec.1989 cand, in urma presiunii maselor de oameni care manifestau in piata din centrul orasului, Comitetul local de partid (in frunte cu primarita) a parasit sediul primariei, ca semn al capitularii, iar pe fondul acestui vid de putere oportunistii si-au facut aparitia si-n oraselul nostru, asemeni intregii tari.

Tipic romanesc si in aceasta imprejuare, toata lumea dorea sa fie sef, adica sa conduca, dar in asa fel incat sa nu raspunda; desi tuturor le curgeau balele dupa privilegiile celor care au fugit si au lasat scaunele caldute numai bune de ocupat, vremurile erau extrem de tulburi, iar pentru a fi sef trebuia sa fie cineva care sa si lucreze, sa ia in raspundere conducerea orasului cu masuri specifice crizei extreme in care ne aflam cand nimeni nu mai voia sa repecte normele legale si, evident cele de convietuire sociala, bazate pe respect si bun-simt, anarhia fiind deci la un pas de a se instala.

Pentru munca aceasta am fost solicitat de catre comitetul de criza constituit ad-hoc de catre revolutionari -in care erau cuprinse 21 de persoane, printre care si secretarul cu probleme de propaganda al Comitetului orasenesc al P.C.R.- sa fac totul pentru asigurarea climatului de ordine si siguranta civica la nivel de oras, ceea ce precupunea sa restabilesc ordinea care nu mai exista si sa asigur conditiile necesare unei vieti economico-sociale normale la nivel de oras, acest comitet avand unica sarcina sa ne supravegheze pe mine si pe colegii mei.

Cand am ajuns la Primarie am fost intampinat de o multime imensa de oameni (tind sa cred ca era aproape tot orasul), care imi aclamau numele si care imi cereau sa conduc destinele orasului. 

Acesta a fost momentul in care am considerat, pe drept cuvant, ca cetatenii orasului meu, in slujba carora ma aflam, si-au manifestat increderea si aprecierea fata de activitatea mea de pana atunci, ceea ce pentru mine a reprezentat bilantul carierei mele, gestul onorandu-ma extrem de mult si obligandu-ma in aceeasi masura.

Am acceptat cu mare mandrie oferta, singura conditie fiind ca doar eu sa iau deciziile, asumandu-mi totodata si raspunderea pentru ele. Imediat in urmatoarea secunda Comitetul de revolutionari a trecut in subordinea mea, acesti oportunisti urmareau oricum un fel de razbunare si doar satisfacerea unor interese personale care nu se pliau deloc pe principiile de legalitate pe care eu le-am intronat din start.

Evident ca am avut "contre" de tot felul si acum amintesc numai faptul ca revolutionarul care pana ieri era secretar cu propaganda al Comitetului PCR nu suporta sa fie condus de catre mine, ma sabota aproape "pe fata", luand decizii securistice in ascuns si peste voia mea, de genul ascultarii convorbirilor telefonice ale unor persoane din oras, alarmarea falsa a populatiei, scopul fiind conducerea inevitabila la degringolada in randul comunitatii si, implicit, la sabotarea muncii mele.

Am rezolvat si aceasta problema intrucat, deloc politicos, l-am invitat sa plece, facandu-i de fapt decat un mare serviciu deoarece ulterior s-a folosit de relatii si s-a angajat, evident la stat, activitate din care, dupa spusele unora, i-a adus acum suficienti bani pentru a cumpara intreg orasul.

Eu atunci nu aveam ochi si timp decat sa-mi indeplinesc cu succes misiunea (deloc usoara cred eu) incredintata de catre comunitatea in slujba careia eram si care m-a onorat enorm, devenind deopotriva atat seful politiei (scriptic), cat si primarul orasului meu (faptic), motiv pentru care sunt extrem de mandru si vreau sa stie toata lumea acest lucru.

Asa consider eu ca trebuie sa se realizeze controlul institutiilor statului (in speta, a Politiei) de catre comunitate, nu doar prin analize interne, ignorand perceptia si dorintele comunitatii. Din pacate nu se intampla asa, iar rezultatele sunt mai mult decat elocvente, modelul de ghidare fiind "cainii latra, ursul merge" sau "este bine si asa rau cum este".

Increderea comunitatii este o conditie sine qua non pentru ca o persoana sa indeplineasca o functie publica cum ar fi politist, procuror, judecator, medic, profesor, preot, etc., fara sa le mai amintesc pe cele politice.

Craciun fericit!

Pe curand...

N-AM CREZUT C-O S-AJUNG CRACIUNUL

Eram tanar casatorit cu o minune de fata care-mi purta in pantece copilul pe care mi l-am dorit pentru a-mi da sens vietii si care doream sa traiasca asa cum mi-am dorit eu, dar nu am avut aceasta sansa, asa cum fiecare parinte nadazduieste pentru copiii sai: "daca eu n-am avut, barem copiii mei sa aiba" - in cazul de fata LIBERTATE si SPERANTA.

Eu m-am nascut sa fiu liber, iar pentru tot ceea ce fac sa si raspund, si asa cred ca s-a nascut atitudinea de insubordonare a mea fata de tot ce era nedrept si mi se impotrivea destinului, chiar si fata de parinti, in afara de Dumnezeu pe care tot timpul L-am respectat, dar frica nici de EL nu mi-a fost atunci si mai ales acum.

Dupa data de 21 dec.1989 lucrurile se precipitau cu adevarat si am fost informat de catre unul din sefii mei de la Sibiu cum ca "masele de oameni ai muncii " au atacat sediul Insp. MAI si au devastat unele birouri, iar cadrele sunt masate in cladire, toate fiind in alerta de gradul zero si in tinuta de serviciu", iar situatia este mai mult decat critica, conditii in care, la cererea mea, am obtinut dezlegarea sa iau deciziile de unul singur, fara acordul de la CENTRU pentru a-mi indeplini misiunea clara: "sa apar viata si integritatea corporala a cetatenilor orasului si comunelor din sistemul arondarii, precum si proprietatea personala si obsteasca, ordinea, linistea si siguranta civica pe raza de competenta".

Pentru aceasta, cu acordul acelui sef, am desfiintat legatura telefonica interna cu sediul IPJ Sibiu (adica am taiat firele telefonului) si am convocat tot persolalul in biroul meu (eram 9 si cu sergentul 10), la care s-a adaugat si securistul, carora le-am prezentat pe scurt situatia operativa  si le-am cerut sa-mi predea pistoalele din dotare si munitia aferenta, daca mai doresc sa mi se subordoneze, in caz contrar avand "posibilitatea sa plece, nu inainte de a-mi preda armamentul si toate documentele de serviciu".

Nu mi s-a opus nimeni, nici chiar securistul, nu din motive de loialitate, doar de frica si pentru a pasa responsabilitatea demersurilor viitoare, dupa modelul: "el e seful, noi nu am facut decat ce-a spus el", asa ca mi-au predat pistoalele care, fara stirea lor, au avut soarta celorlalte arme, le-am depozitat in aceeasi magazie si am oprit doar pistoletul meu pe care il purtam intr-un ham pe sub haine.

Aveam posibilitatea sa plec si sa-mi parasesc misiunea, iar acum sigur as fi fost eroul revolutiei, cu toate privilegiile de care acestia se bucura, sa fi fost asemeni colegilor mei de la Sibiu care "s-au inghesuit sa fie trecuti pe lista celor de la bazin si, doar pentru acest motiv, sa fie declarati EROI AI REVOLUTIEI"; (Gretos).

Rapid mi-am facut bilantul, inainte de JUDECATA si, fara mare greutate, am concluzionat ca nu am de ce sa ma tem si sa fug, deoarece nu facusem nimic ilegal sau impotriva celor pe care ii deserveam dar, evident, am luat in calcul si riscul reactiei violente a unei mase de oameni nemultumita, care putea sa-si verse mania si impotriva autoritatilor locale, deci si impotriva politiei pe care eu o conduceam cu urmari tragice.

Pana atunci nu am stiut cat de apreciat si stimat eram de catre comunitate, ca oamenii cunosteau aproape in detaliu atitudinea mea fata de respectarea de catre toata lumea a normelor legale, fara exceptie, iar increderea in loialitatea mea mi-a dat sansa sa-mi apar Institutia si sa-mi fac datoria in fata unor acte de violenta extrema, dupa modelul Sibiu, Medias, etc.

Evident ca nu am fost scutit de vizita unor grupuri masive de "oameni de bine" din randul manifestantilor care marsaluiau pe strazile principale din oras si care, prin violenta, mi-au cerut sa le pun la dispozitie armamentul cu care era inzestrata Institutia pe care o cunduceam, pentru a apara libertatea si democratia, dupa cum spuneau ei, dar de fapt doreau cu totul altceva, si anume sa preia conducerea orasului folosindu-se de arme, deci prin violenta sa stapaneasca destinele comunitatii noastre dupa modelul Sibiu, etc., cu efecte dezastruoase la care atunci nici nu indrazneam sa ma gandesc.

Tocmai acum miscarea mea prin care am facut inutilizabile armele din dotare si-a dovedit eficienta fata de agresiunea gloatei care dorea puterea pentru sine, conditii in care, simplu, le-am dezvaluit misterul armamentului pe care nu-l puteau folosi decat sa faca poze cu el si nicidecum sa ucida oameni (armele sunt fabricate sa fie folosite pentru a ucide, Da?).

         
Va rog sa va imaginati ce s-ar fi intamplat daca aceste persoane total nepregatite -aflate in pragul disperarii datorita nemultumirilor sub impulsul dat de mesajele primite prin mass-media care relata mai ales lupte cu arma in mana, fiind evident sub controlul alcoolului pe care il consumasera, spuneau ei, pentru a prinde curaj -ar fi intrat in posesia armamentului si a munitiei pe care eu o aveam depozitata la sediul Politiei, situatie in care un singur foc de arma tras ar fi declansat infernul, urmarile fiind greu de imaginat.

Imaginea si sentimentele de grea apasare de atunci sunt inca vii in mintea mea, exagerarea fiind total nefolositoare in naratiunea mea.

P.S: Astazi l-am urmarit cateva minute pe D-l fost senator Deaconu pe RTV cand povestea natiunii participarea sa la miscarea Revolutionara din dec.1989 si, fara falsa modestie, este departe de ceea ce am facut impreuna cu colegii mei, iar pentru aceasta nu suntem si nici nu ne-am dorit vreodata sa fim eroi asa cum este domnia sa si altii asemenea lui. L-am admirat pe acest om dar, dupa dovada lacomiei si a egoismului crancen facuta in ultima vreme, mi-am schimbat total parerea.

Pentru asta eu o sa scriu doar cu scopul de a spune adevarul asa cum l-am vazut si simtit eu; in concluzie, "mai am multe de povestit", asa ca pe curand.

TRADAREA TRADATORILOR

In luna decembrie 1989 eram sef de Politie in orasul Dumbraveni, numit pentru a repune in drepturi aceasta institutie (citat din discursul Col. Popa Ghe. la investire), care pana atunci fusese folosita drept "hartie igienica" tocmai de catre cei care m-au uns pe aceasta functie si care asteptau de la mine acelasi comportament.

Din pacate, pentru ei si pentru mine, au gresit alegerea si numai faptul ca nu mi-au putut gasit, pana atunci, "bube-n cap" plauzibile, am rezistat putin si dupa perioada de incercare, cu toate ca prin demersurile profesionale pe care le-am facut am dovedit intr-o maniera evidenta proba insubordonarii mele in fata intereselor celor care ne conduceau destinele si care nu erau deloc in acord cu "status rolul" meu si, evident, cu principiile teoretice pe care trebuia sa se bazeze societatea din acea vreme si cu care eram perfect de acord.

Chiar daca multi nu stiu, sau nu cred, va asigur ca nu eram informati mai deloc, sau mai degraba as aprecia ca eram dezinformati cu privire la evenimentele care se petreceau in zona Timisoara. Cu toate acestea, pe linie interna primiseram ordine exacte prin care eram obligati sa desfasuram activitati in conformitate cu normele legale, pentru prevenirea oricaror acte de dezordine de natura a tulbura climatul de ordine si siguranta civica pe raza de competenta.

Pentru faptul ca aveam toate instrumentele legale la indemana si, mai mult decat atat, doream din tot sufletul sa dovedesc capacitatea de a gestiona cu succes sarcinile specifice de a "veghea la respectarea legii cu respectarea legii", sa fiu dedicat total comunitatii pe care eram dator sa o deservesc, fiind de fapt si platit pentru aceasta, mi-am ciulit urechile si dincolo de ordinele pe care le primisem, sens in care l-am tras de limba pe securistul care ne supraveghea activitatea si am aflat unele date care mi-au dat posibilitatea sa inteleg ca urmeaza "vremuri grele".

Asa ca, fara sa stie absolut nimeni, pe cont propriu, am luat diferite masuri pentru a proteja comunitatea de oameni pe care o slujeam total, cu scopul de a o apara in fata oricaror fapte periculoase pentru ei, asa cum imi era datoria potrivit fisei postului, iar pentru aceasta am ales (constient fiind de riscul la care ma expuneam) sa inlatur posibilitatea de a se folosi armamentul pe care il gestionam, impotriva oamenilor pe care eu trebuia sa-i apar.

La sediul Politiei aveam armament cu care puteam sa infrunt agresiuni serioase, dar care erau destinate de fapt apararii intereselor P.C.R in zona, iar eu, cu toate ca stiam acest fapt, am procedat la dezmembrarea acestor arme, fapta prin care am tradat pe cei care formau oligarhia de partid si de stat, alegand sa procedez in acest fel pentru a-mi indeplini misiunea fata de concetatenii mei.

Era in 17 dec.1989, iar in urbea mea era liniste, oamenii isi traiau viata cu frica mai ales fata de repercursiuni decat fata de Dumnezeu, pe care aveau dreptul sa-L pomeneasca doar daca nu urmareau o eventuala promovare pentru ei sau petru copiii lor. Singura exceptie a fost doar aparitia catorva inscrisuri "JOS CEAUSESCU" (eveniment catalog ca extrem de grav) care aparusera pe peretii unor cladiri si pe care, in acord cu securistul, nu le-am raportat asa cum eram obligat la Sibiu. Asta deoarece ar fi urmat anchete cu implicarea unor sefi de la Securitate, pentru care noi ar fi trebuit sa le aducem eventualii suspecti la sediul Politiei si aici cercetarea cu siguranta ar fi cuprins si corectii fizice din partea acestora.

Deci am evitat aceasta situatie cu toate riscurile unor sanctiuni extreme, putandu-se ajunge pana la destituirea mea si trimiterea in fata instantelor de judecata militare pentru tradare.

Stiam ce fac si ca ma expun teribil, motiv pentru care mi-am luat masuri de protectie si am raportat telefonic sefului meu de la Sibiu, care a fost de acord cu faptul ca daca am reusit sa sterg inscrisurile cu caracter dusmanos inainte de a fi citite de prea multi cetateni si, mai ales de securist, efectul este minim si nu si-a atins scopul, dar fapta mea ramanea. Am folosit un "om al meu", de profesie zugrav, care mergea prin oras cu bicicleta avand la el o galeata cu var si o bidinea, cu care acoperea inscrisul cu caracter dusmanos prin care invita oamenii la revolta impotriva oranduirii de atunci.

In acea zi am luat decizia sa fac inutilizabil tot arsenalul de arme (al Politiei si al Garzilor patriotice) pe care il aveam la dispozitie, asa ca am cerut sprijinul unui om de mare valoare, Seful garzilor patriotice din oras, sas, el avand doar sarcini onorifice, sef eram doar eu.

Pentru aceasta l-am abordat pe acest mare om, caruia ii datorez faptul ca acum traiesc si pot sa povestesc aceste intamplari; in acest sens, ne-am inteles sa ne intalnim la orele 18 la sediul Politiei, dupa ce eu imi trimisesem oamenii in teren sau la domiciliu, iar ofiterului de serviciu ii dadusem trei ore liber.

In acest timp,impreuna cu seful G.P., am scos inchizatoarele tuturor armelor, iar de la mitralierelele de campanie am scos gheara extractoare, fara care se blocheaza banda cu cartuse dupa primul foc si toate aceste piese le-am pus, la un loc, in trei saci, pe care i-am ascuns in masina personala pe bancheta din spate si i-am acoperit.

Apoi am inchis magaziile, le-am sigilat, cheile ramanand la mine, trecand mai departe la treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

S-ar fi intamplat cu siguranta daca acest mare om m-ar fi tradat securistului sau conducerii de partid a orasului, iar fapta mea ar fi urmat sa fie calificata drept inalta tradare si, asa cum spun eu fara sa mai lungesc vorba, as fi fost executat in spatele cladirii Institutiei pe care o conduceam si, culmea, totul ar fi fost perfect legal. Acelasi lucru s-ar fi intamplat si daca Revolutia ar fi fost infranta.

Nu s-a intamplat, iar demersul meu s-a dovedit a fi de o eficienta capitala pentru apararea celor in slujba carora ma aflam, asa cum sunt sigur ca ar fi trebuit sa procedeze toti care erau platiti pentru asta, iar numarul mortilor la Revolutia din decembrie 1989 sigur ar fi fost unul infim.

Nu-mi calific gestul ca fiind un act de eroism, ci doar un act de tradare al tradatorilor de neam din care am iesit victoriosi cu totii, iar pentru aceasta sunt extrem de mandru si fericit.

Nu ma laud, dar cred ca este bine de stiut ca se putea evita (sau cel putin limita) varsarea de sange doar  prin aceasta manevra aparent simpla, a celor  in drept sa ia decizii rapid si sa-si asume rezultatul, nu sa lase "gloata" sa le indeplineasca atributiunile pentru care erau platiti.

Repet, eu nu am dorit sa tradez regimul comunist, din care si eu faceam parte, ci doar sa-mi fac datoria fata de comunitatea in slujba careia ma aflam si care mi-a multumit pentru asta mai mult decat ma asteptam; despre asta, mai tarziu...

Despre acest cercetari o sa povestesc in curand si pentru a avea o viziune de ansamblu asupra celor relatate in aceasta postare trebuie sa cititi in continuare si:

N-AM CREZUT C-O S-AJUNG CRACIUNUL;

BILANTUL CARIEREI si SUPREMA RECOMPENSA.

DACA CURGE SANGE, PUTEM FI EROI;

publicate pe blogul meu intitulat:

Insubordonatul

Craciun fericit!

PENTRU INCEPUT...

Astazi, 22 dec.2012, la 23 de ani de la Revolutia care trebuia sa schimbe in bine Romania, traiaesc emotia tradarii care putea sa-mi fie fatala atunci.

Sunt extrem de mandru de modul in care am stiut sa gestionez situatia de criza majora pe care am infruntat-o cu un curaj nebunesc, specific tineretii mele de atunci.

Cu voia dvs.o sa prezint episoade din povestea vietii mele de atunci.

Multumesc!